Sfârşitul de săptămână m-a prins acasă alături de familie şi prieteni. A fost fain, însă a trecut cam iute şi parcă n-am apucat să ne terminăm toate poveştile, însă recuperăm cu proxima ocazie.

Duminică, inevitabil, a trebuit să mă întorc la Cluj.

Am luat busul din Sibiu, ca de obicei. Era agitaţie mare, lume multă, întuneric, un pic de frig şi vreo 3 busuri care plecau spre Cluj.

La spaţiul pentru bagaje era aglomeraţie mare. Am aşteptat să-şi ridice bagajele cei care s-au dat jos în Sibiu şi apoi m-am dus să-mi pun şi eu gentuţa de voiaj. Era plin. Am văzut totuşi un spaţiu de vreo 30 de cm, nu era de ajuns pentru bagajul meu, însă am decis să împing mai în spate cu vreo 10 centimetri bagajul care se afla deja acolo.

Pe când mă chinuiam să-mi proptesc bagajul o voce de bărbat din spate începe să urle, parafrazez “De ce-l muţi mai în spate? Lasă bagajul unde l-am pus eu, pune-l pe al tău în spate, noi am ajuns primii…” n-am înţeles tot ce a zis pentru că iniţial nu m-am prins că eu sunt motivul pentru care respectivul începe să zbiere cât îl ţin plămânii. L-am întrebat, pe acelaşi ton, care îi e problema şi i-am spus că o să-mi pun bagajul unde găsesc loc liber pentru că şi eu am plătit un bilet şi beneficiez de aceleaşi condiţii! Mi-a zis să nu fiu obraznică şi să nu mă pun cu el sau ceva de genul, l-am lăsat să se agite singur şi am plecat cu Iulia să-şi caute un loc pentru bagaj pe cealaltă parte a busului. Acolo era o grămadă de spaţiu aşa că mi-am mutat şi eu bagajul.

Am urcat apoi în bus, discutând cu Iulia incidentul care tocmai s-a petrecut. Nici nu ne aşezăm bine pe scaun că din spate se aude o voce de fată “Tu, aveţi grijă ce vorbiţi că poate o încurcaţi amândouă! Să nu ziceţi că nu v-am zis!” Aparent era fiica domnului de mai devreme…

Deşi rezolvări erau destule: de la a mă ruga să-mi pun bagajul mai în spate până la a face schimbarea după ce eu plecam, a ales să urle şi să se agite pentru o problemă minoră. Sinistră mi s-a părut şi intervenţia tipei, care mă aşteptam să fie ceva mai dezgheţată, ţinând cont că eram cam de aceeaşi vârstă.

Nici tata, nici altcineva din familia mea n-ar fi putut să aibă aşa o reacţie deplasată într-o situaţie de genul, dar şi dacă ar fi avut, mie mi-ar fi venit să intru în pământ de ruşine şi sub nicio formă n-aş fi ripostat.

Însă, aşchia nu sare departe de trunchi, iar această întâmplare confirmă proverbul.